REPORTAJ Bucureștiul celor două marșuri care împart aceeași stradă, dar nu aceeași lume
0O dată pe an, Bucureștiul devine scenă pentru două viziuni despre lume. Sâmbătă, pe 7 iunie, în decurs de doar câteva ore, Capitala a fost traversată de două marșuri care par să nu împartă nimic în afară de asfalt: „Marșul Normalității“, condus de Diana Șoșoacă și însoțit de icoane și sloganuri religioase, și „Bucharest Pride“, ediția aniversară a celui mai mare eveniment dedicat comunității LGBT din România.
Unul a început cu rugăciuni, cruci și discursuri despre păstrarea valorilor. Celălalt, cu sclipici, steaguri curcubeu și muzică în difuzoare. Ambele – revendicări ale acelorași cuvinte: libertate, normalitate, iubire. Însă semnificațiile, participanții și tonul lor nu puteau fi mai diferite.
În pas de procesiune: bulevardul valorilor
„Sunt îmbrăcați în port popular pentru că sunt români“, îi spune o mamă fetiței sale, cu un soi de mândrie în glas, în timp ce traversează trotuarul din fața Guvernului. Este încă dimineață, cu câteva minute înainte de ora 11.00, iar asfaltul din centrul Bucureștiului deja fierbe. De când urci la suprafață, de la metrou, vezi cum aerul se dilată. Străzile sunt mai mult goale, dar ici-colo se zăresc grupuri organizate, de câte 30 de oameni, care se îndreaptă în aceeași direcție, precum elevii unei clase care merg în excursie cu școala. Au asupra lor icoane cu figuri biblice, cruci, tricolorul în diferite dimensiuni și, poate cel mai important, sticle cu apă. Unii așteaptă la umbră ora începerii Marșului Normalității, alături de comercianții ambulanți, care vând steaguri cu zece lei, iar alții merg țintiți către o clădire de birouri, de pe Bulevardul Lascăr Catargiu, punctul de plecare al marșului.
Aici, protestatarii sunt întâmpinați de jandarmi și de un banner imens pe care scrie „Stop parteneriatelor, căsătoriilor, adopțiilor homosexuale“, ce rezumă și scopul întregii manifestații. În timp ce cordonul de oameni începe să se formeze pe jumătate de trotuar, în spatele unor garduri, o femeie îmbrăcată de sus până jos în alb, cu un voal pe cap și cu o cruce de lemn în mână împarte cu bucurie cea mai nouă ediție a ziarului „Certitudinea“, o publicație cu viziune naționalistă și accente anti-occidentale. Pe prima pagină, cu font de mare dimensiune: „Cum au ajuns evreii stăpâni în țară“.
Lidera și mulțimea
La scurtă vreme, mulțimea ajunsă la câteva sute de persoane începe să se agite, iar toți ochii se îndreaptă către Diana Șoșoacă, lidera partidului SOS, însoțită de pază. Are în mână un buchet de flori și o cruce de lemn. Mulțimea pare a fi în stare de frenezie și câțiva susținători aleargă către ea și o îmbrățișează, alții își fac selfie-uri cu ea. „Sexul se face în pat, acasă, în intimitatea ta. Nu pe stradă – nu vii despuiat – nu fătălăi care se încalță în pantofi. Pentru mine, femeie, este o jignire să văd o paparudă de sex masculin care se urcă pe tocuri și încearcă ce? Să își bată joc de esența feminină?“, își începe discursul cu presa președinta SOS, care afirmă că partidul ei nu va susține niciodată parteneriatul civil între persoane de același sex.
După aproximativ zece minute, declarațiile ei devin tot mai agresive și mai incitatoare, implicând expresii precum „bordel“, „ție îți place să faci sex anal?“, „dar unde e poliția, unde e autoritatea?“, ori „(n.r. – homosexualitatea) este o deviație de la normalitate și se poate trata“ – toate rostite fără reținere, în fața jandarmilor. Se aud niște aplauze lipsite de energie. Diana Șoșoacă decide să treacă în fața cordonului de oameni, după care tot ce se mai poate distinge auditiv în jur este „Diana, te iubim!“. În acest punct, traseul de patru kilometri este gata să înceapă; lipsesc doar două autocare cu participanți. Însoțiți de părinți, copiii pare că nu au stare, din cauza căldurii. O mamă își trage fiica de mână și îi spune „să se astâmpere“. „Hristos s-a înălțat“, strigă una dintre protestatare, urmând ca imediat un preot să preia un microfon și să înceapă o rugăciune colectivă, la boxe, pe marginea carosabilului, cu sunetul traficului pe fundal.
În jurul orei 12.30, toți cei care trebuiau să vină au ajuns, s-au organizat pe județe, în coloană, și au plecat spre Dealul Mitropoliei, în frunte cu Diana Șoșoacă și cu crucea de lemn pe care o flutura cu o mână în aer. Cu cealaltă ținea un banner albastru, cu textul „Luați labele de pe inocența copiilor noștri“, iar în partea dreaptă se vede o imagine cu ea într-o ipostază maternă, în care îmbrățișează o persoană. „România, țară ortodoxă“, „Vrem normalitate, nu perversitate“, „România este Dumnezeu“ au fost doar câteva dintre mesajele scandate la început. Protestatarii dau impresia că nu se coordoneză; în timp ce unii țipă anumite sloganuri mai tare, alții șoptesc câteva cuvinte, rezultând mesaje intercalate.
De la rugăciune la ură
La nici zece minute distanță începe o nouă rugăciune de grup, rostită pe prima bandă a bulevardului. Spre Piața Romană se poate zări o mulțime de mii de oameni, cu steaguri tricolore agitate în aer; o paradă a crucilor și a icoanelor cu Fecioara Maria și Iisus. Pe pancarte pot fi citite mesaje de tipul „Strămoșii s-au jertfit pentru România Mare, nu pentru căsătorii homosexuale“. La pas, doi bărbați își exprimă opiniile despre ce ar trebui să se întâmple cu persoanele care fac parte din comunitatea LGBT și ajung la o concluzie comună: „moarte bulangiilor“.
Printre steagurile României se zărește și un steag verde, pe care apare o cruce celtică – simbol legionar –, purtat de un tânăr cu ochelari. Nu pare a fi împlinit 18 ani. Pe spatele tricoului negru se vede și mesajul „comunitatea identitară“. Este însoțit de alți doi tineri. Unul dintre ei are, la rândul lui, un steag negru, cu mai multe cruci de culoare roșie, crucea Ierusalim, însoțite de textul latinesc „Deus Vult“, adică „Dumnezeu o vrea“. Expresia a fost folosită ca strigăt de luptă al cruciaților în Evul Mediu, dar a ajuns să devină un simbol al dreptei radicale în cultura online, fiind adoptat în cadrul unor proteste sau manifestații cu caracter ultranaționalist sau identitar.
Manifestația trece de Piața Romană și continuă spre zona Universitate, când un bărbat se apropie de mine, cu o privire violentă, și îmi cere să mă opresc din a face fotografii. Refuzul meu îl face pe acesta să devină și mai ostil. Mă prinde de ghiozdan și mă întreabă pentru cine fac poze. Îmi spune că nu am ce să caut acolo și mă amenință cu bătaia dacă nu părăsesc marșul. După care, se pierde în mulțime. Pe drum, organizatorii împart apă din baxuri participanților, care se înghesuie să prindă o sticlă. „Avem și mai încolo, mergeți și dincolo“, strigă unul dintre organizatori, în jurul căruia s-a format un grup de persoane însetate. La jumătatea traseului, unii dintre protestatari au început să obosească și să se așeze pe bănci, la umbră. Pe una dintre ele stă o fată cu fața roșie de la căldură, îmbrăcată într-o cămașă populară, plângând. Mama ei o îndeamnă să se ridice și să meargă mai departe.
Unul dintre momentele simbolice ale Marșului Normalității a fost oprirea din zona Universitate, unde Diana Șoșoacă a anunțat la megafon un moment de reculegere. „Aici și-au dat viața, au fost omorâți oameni, pentru ca noi să avem libertate. Pentru ca noi să rămânem creștini“, a spus aceasta. „Așa este“, se aude o voce din mulțime. Înainte de lăsarea liniștii și de continuarea marșului spre final, ea a mai susținut că zona Universitate este un loc unde oamenii nu au murit pentru ca marșurile LGBT să aibă loc în stradă și ca minorii să vorbească deschis despre homosexualitate și persoane transgen. „Homosexualitatea este anormalitate, este deviație. Noi avem obligația să ne apărăm copiii“, a mai adăugat lidera SOS, pe un ton tăios. În apropiere de Dealul Mitropoliei, punctul terminus al Marșului Normalității, aud o voce din spate. „Tu nu ai plecat acasă? Vrei să te calc în picioare?“. Era protestatarul care în urmă cu scurt timp mă amenințase și care nu s-a oprit din a face alte amenințări violente. M-am îndepărtat de el și l-am pierdut din privire. Spre ora 14.00, manifestanții au început să urce dâmbul din centrul orașului, cu jandarmii în spate, în bătaia soarelui, de parcă și vremea își pierduse simțul normalității.
Costum, portavoce și lupta cu „cvasi-minoritatea agresivă“
Printre participanții activi la Marșul Normalității s-a numărat și organizatorul Tudor Ionescu, deputat SOS de Argeș și fondator al organizației Noua Dreaptă. Îmbrăcat la costum și cu un microfon în mână, Ionescu rostea mesaje către mulțime, în timp ce un bărbat alerga în spatele lui, ținând deasupra capului o boxă portabilă, care îi amplifica vocea. Spune că participă la marș „de 20 de ani încoace“, motivat de „apărarea familiei, întemeiată pe căsătoria între un bărbat și o femeie“. El respinge în mod categoric ideea legalizării căsătoriilor sau parteneriatelor între persoane de același sex și invocă cadrul legal actual: „Codul Civil român în vigoare definește căsătoria ca uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie. [...] Noi, partidul SOS România, suntem cel mai legalist partid, dacă vreți“. Normalitatea, în viziunea sa, este „așa cum a fost ea de când există instituția căsătoriei“: „nu există altă normalitate“, pentru că aceasta „nu poate fi schimbată sau redefinită de o minoritate, de o cvasi-minoritate agresivă, cu agendă în mod vădit îndreptată împotriva bunelor moravuri și ordinii publice“.
Întrebat ce le-ar spune persoanelor de același sex care își doresc recunoașterea relației lor de către stat, răspunde sec „să respecte legea în vigoare a României“ și compară situația cu o abatere de la regulile circulației: „Ce-ar fi dacă cineva ar vrea totuși să meargă cu mașina pe contrasens? Și pe acela l-aș îndemna să respecte Codul Rutier“. Consideră că România este „sub asaltul unei agende de extremă stângă, de inspirație neo-marxistă“, care ar urmări „să dărâme instituțiile tradiționale“ și „să construiască instituții paralele“.
În ceea ce privește hotărârea CEDO, care cere legalizarea parteneriatului civil, subliniază că „numai românii pot decide în legătură cu modificarea legislației“ și „doar Parlamentul poate adopta sau modifica legi“. Când este întrebat despre mesajele homofobe auzite în timpul marșului – inclusiv apeluri la violență – susține că „e imposibil de precizat fiecare ce a spus“, invocând libertatea de exprimare. „Sunt probabil conversații private care nu au niciun fel de legătură cu mesajul marșului“, adaugă el, și spune că „noi nu ne propunem să cenzurăm pe nimeni, spre deosebire de ceilalți“. În ceea ce privește Pride-ul organizat în aceeași zi, afirmă: „Nu prea văd care e mândria într-o paradă a homosexualilor“, și adaugă ironic: „Dacă era o paradă a medicilor, a IT-iștilor, a olimpicilor români... aș fi zis că i se potrivește denumirea de Bucharest Pride“. Despre numărul de participanți la Marșul Normalității, oferă o estimare subiectivă: „Cu siguranță, un număr mai mare de participanți decât la marșul așa-zisei mândrii a Bucureștiului“.
În pași de dans: bulevardul libertății
La intrarea pe Calea Victoriei, o tânără brunetă are părul prins în două cocuri. În fiecare și-a pus câte un steag ce conține culorile și simbolurile comunității LGBTQ+. Împrejurul ei – o mare de oameni veseli. Un alt marș, un alt moment al zilei – aceeași stație de metrou, același punct de întâlnire. De această dată, însă, în jur nu se mai văd tricoloruri, costume populare, cruci și icoane, ci steaguri în culorile curcubeului. Pe la ora 16.00, cu o oră înainte de începerea ediției aniversare cu numărul 20 a Bucharest Pride, zona devine neîncăpătoare. Oamenii de toate vârstele își face poze, zâmbesc și dansează, cât timp organizatorii împart baloane și stegulețe colorate, unele cu mesaje „fii mândru, fii îndrăzneț, fii tu“.
În urmă cu două decenii, prima ediție a Pride-ului, numit atunci Gay Fest, a strâns 300 de participanți. Au pornit la marș cu îndoială, unii purtând măști, prin care își ascundeau, de teamă, identitatea. Odată cu trecere timpului și cu organizarea anuală a unor mișcări de stradă, creșterea numărului de participanți a devenit vizibilă – la fel și vocea comunității. Identitățile nu mai sunt ascunse, iar teama a fost înlocuită de ținute creative, de machiaje colorate, pancarte scrise de mână, de sclipici și curaj purtat la vedere. În locul șoaptelor au venit aplauzele. În locul invizibilității, camerele de filmat și aparatele foto. În locul tăcerii, acum se aud râsete, scandări și muzică.
Zâmbete, pancarte și iubirea scrisă cu creta
Un gigantic steag LGBT este ridicat de pe asfalt de mâinile a zeci de participanți, de o parte și de alta. Apoi este ridicat în aer, prin care zboară bule de săpun. „Îmi place foarte mult ce porți“, îi transmite o participantă alteia, de pe partea opusă a steagului. După care, mulțimea o ia din loc, spre Parcul Izvor. Un grup de zeci de oameni cu icoane, cruci și telefoane la vedere îi întâmpină pe manifestanți la scurtă vreme după plecare. Sunt înconjurați de jandarmi și nu li se acordă prea mare importanță. Își fac cruce și fredonează un cântec bisericesc. Sunt lăsați în urmă de mulțimea de oameni, care ajung în zona cu restaurante, baruri și cafenele. Indiferent de ce fac, oamenii se opresc din activitățile pe care le desfășoară și se uită către oamenii care își celebrează identitatea. În fața unui restaurant, un bărbat ține o tablă în mână și îi roagă pe participanți să scrie cu creta pe ea ce înseamnă iubirea. „Dacă nu veniți să îmi spuneți, vin după voi“, spune acesta, glumind, unui grup de persoane. „Totul“, „sinceritate“ și „libertate“ sunt câteva dintre cuvintele regăsite. Imediat după ce coloana trece de Piața Revoluției, de la ferestrele clădirilor, oamenii îi salută pe participanții la Pride și fac poze de sus. Într-un balcon, două fete și-au deschis umbrelele, în culorile curcubeului, și le fac cu mâna zecilor de mii de oameni, care le ovaționează.
„Comunitatea LGBT există, întotdeauna a existat și va exista“
Printre aceste zeci de mii de persoane se află și Diana. Altă Diana. Poartă o rochie albă, cu flori mov, și ține în mână un buchet de flori. A mai participat și la ediții anterioare ale evenimentului, însă în Cluj-Napoca, acolo unde locuiește. Spune că este pentru prima dată când a luat parte la Bucharest Pride și a venit special pentru asta. Pentru Diana, marșul este o formă de conștientizare când vine vorba de a arăta oamenilor că persoanele din comunitatea LGBT există și că sunt reprezentate. De asemenea, ea mai consideră că participarea ei este și o formă de protest, prin care își cere drepturile pe care le merită în societate, „exact ca toți ceilalți oameni“. „Atmosfera este una foarte plăcută și văd că lumea este foarte fericită. Am putut să observ și persoane cu copii sau persoane mai în vârstă, fapt ce face spațiul să pară mult mai sigur. Îmi place că pot să scandez, că totul e așa de colorat și sunt bucuroasă că nu suntem singuri, ca și comunitate“.
Totuși, Diana crede că ar fi ideal să trăim într-o societate în care oamenii să nu mai fie puși în situația de a ieși în stradă pentru a-și cere drepturile. „Ăsta e un lucru pe care poate mulți dintre noi nu îl conștientizăm sau îl uităm, faptul că indiferent din ce minoritate facem parte sau cât de obișnuiți suntem cu drepturile noastre, acestea pot să fie luate, putem să le pierdem“. Din acest motiv, aceasta crede că persoanele ar trebui să se implice cât mai mult în forme de protest sau de acțiuni civice și să lupte pentru societatea pe care doresc să o aibă. „Raportat la Pride, consider că este necesar ca oamenii să realizeze că comunitatea LGBT există, întotdeauna a existat și va exista, și că nu poate să îi ignore existența sau să o șteargă, ci dimpotrivă; ar trebui să se deschidă și să încerce să o accepte“.
Bucureștiul dintre steaguri: Lady Gaga, Parlamentul și dubița AUR
Spre capătul Căii Victoriei, mai multe cupluri de același sex se țin de mână, iar prin aer sunt plimbate pancarte pe care apar mesaje despre autenticitate și eliberare personală: „Fii tu, fii liber“. De pe Podul Națiunile Unite, care traversează râul Dâmbovița, amploarea evenimentului poate fi văzută cel mai bine. Șirul de oameni care ocupă strada, în toată lățimea ei, nu se mai termină. „Uită-te în spate, să vezi ce multă lume e“, îi spune o participantă unei prietene, care se minunează de ce vede în fața ochilor și face o poză. Pare că mai multă lume conștientizează asta și încep să se audă aplauze.
Un moment simbolic al Pride-ului este finalul, din apropierea Palatului Parlamentului, instituția în care se iau deciziile. Nici în acest an nu a fost liniște. Pe fundalul unei melodii electronice, mulțimea scanda „existența mea nu-i decizia ta“. Înainte ca manifestanții să intre în Parcul Izvor, din curtea instituției a ieșit o dubă galbenă, cu logo-ul partidului AUR pe ea. După mai multe claxoane, participanții au început să huiduie vehiculul, care a dispărut repede din peisaj. Prima melodie pe care participanții au auzit-o la intrarea în parc a fost „Poker Face“, de la Lady Gaga. Lumea a început să danseze și să se simtă bine, ca într-o revenire la esența evenimentului – celebrare, solidaritate și libertatea de a fi. În spatele pancartelor, al sclipiciului și al zâmbetelor largi a rămas totuși același mesaj, spus clar și la unison: existența nu e negociabilă.
Între timp, bulevardul pe care s-a strigat, s-au fluturat steaguri și s-a cerut vizibilitate a devenit gol și tăcut. Doar ecoul muzicii care vine din parc mai amintește că acolo a fost, pentru câteva ore, un alt fel de lume. În spațiul verde, unde nimeni nu mai cere explicații pentru cine ești, oamenii râd, dansează, se îmbrățișează – într-un loc care, pentru unii, e mai mult decât o petrecere: e un colț de libertate. Unul care, nu cu mult timp în urmă, n-ar fi fost posibil.
Se încarcă comentariile...
